Search

Revisiting the parables in the New Testament, the authors of the present paper find elements that support the interpretation of these stories in the light of evolutionism—a concept of considerable depth. If perceived as a whole, and aside of any mystical reflection, the parables affirm the existence of a system generating and governing all the principles and entities, which, consequently, share its nature, namely its order, its equilibrium, and its vitality.Entities have the vital force generated by an entelehic genetic datum, fundamentally positive, but which can be maintained, developed and evolved as such only as a result of the epigenetic becoming, in that direction.Naturally for him though, the religious human being subordinates the genetic datum, the epigenetic acquired, as well as the instruments of behavioural and ideological nature to spirit and the fulfilment of God’s will.

Recitind Parabolele din Noul Testament, autorii prezentului studiu găsesc elemente pe baza cărora se poate clădi interpretarea acestor istorii în lumina evoluționismului—un concept de o profunzime considerabilă. Dacă sînt percepute ca un întreg și dacă lăsăm la o parte orice reflecție mistică asupra lor, parabolele afirmă existența unui sistem care generează și guvernează toate principiile și entitățile, care, în consecință, îi împărtășesc natura, adică ordinea, echilibrul și vitalitatea.Entitățile dețin forța vitală generată de un dat genetic entelehic, fundamental pozitiv, însă care se poate menține, dezvolta și evolua ca atare numai ca urmare a devenirii epigenetice, în acea direcție.În mod firesc pentru el însă, omul religios subordonează spiritului și împlinirii voinței lui Dumnezeu datul genetic, dobînditul epigenetic, precum și instrumentele de natură comportamentală și ideologică.

When it comes to evolutionism, the common belief holds that Neo-Darwinism is still the best evolutionist explanation, because it contains the Darwinist explanation, improved through adjustments and additions provided by the current scientific research, which wouldn’t be but thorough, objective, and completely non-ideological. In fact, throughout its existence, Neo-Darwinism has failed in maintaining a clear line of thinking, oriented by pure facts. At some point, it became obvious that, by following its original paradigm, the problem of evolution could not be resolved; thus, during the second half of the 20th century, a few attempts were made in order to improve Neo-Darwinism, without the expected results. The failure can be explained through one of the current’s drawbacks: the inflexible and arrogant rejection of the Lamarckian position on the matter of evolution. Recent research, as well as logical deductions issued from the observation of what Nature produces urge the revision of paradigms and the repeal of any dogma. The gain would be that of the science and of the human knowledge.

Credința dominantă încă în materie de evoluționism este că neodarwinismul reprezintă cea mai bună explicație evoluționistă, întrucît o conține pe cea darwiniană, ameliorată prin ajustări și adaosuri furnizate de cercetarea științifică în desfășurare, asiduă, obiectivă și străină de vreo ideologie. În fapt, pe parcursul istoriei sale, neodarwinismul a eșuat în menținerea unei linii de gîndire clare și orientate de fapte. A devenit limpede că, urmîndu-i paradigma originară, nu se putea rezolva problema evoluției; astfel că, pe parcursul ultimei jumătăți a secolului trecut, s-au manifestat încercări de ameliorare a neodarwinismului, fără succesele scontate. Eșecul se explică prin una din tarele curentului: respingerea categorică și arogantă a poziției lamarckiene în chestiunea evoluției. Or, cercetările din deceniile recente și deducțiile logice pornite din observarea a ceea ce Natura produce impun revizuirea paradigmelor și anularea forței vreunei dogme. Cîștigul ar fi al științei și al cunoașterii umane.

Există societăți în care mentalitatea individuală și cea socială sînt profund impregnate de religie, care domină ca filozofie de viață ce-și călăuzește supușii de la cele mai mărunte la cele mai importante gînduri și fapte. Acolo, viața laică este reflexia fidelă a ideologiei religioase și se petrece sub imperiul narativelor ei ancestrale și colective. Acolo, prezentul și viitorul celebrează un trecut mistic, reproducîndu-l printr-un efort circular și în condițiile lor.Există societăți în care viața socială interferează nesemnificativ sau deloc cu cea religioasă, religia fiind doar tolerată, nu asimilată ori devoratoare. Acolo, ea nu este ghid ideologic, factor și forță atotcălăuzitoare, ci doar o paradigmă reminiscentă, prezentul și viitorul constituindu-se ca etape ale unei spirale evolutive.O societate căreia religia i se impune ca forță ce tinde să conserve perpetuu starea de fapt, opunîndu-se evoluției de paradigmă, spre a păstra societatea pe linia uniformă a idealului impus, și o societate ce consideră că, de vreme ce realitatea fundamentală este materia supusă legităților interne, ideologia apare, există și devine prin și în chipul ființelor materiale supuse evoluției, peste dezvoltări și avatarii.

There are societies in which individual and social mentalities are deeply imbued with religion, which dominates as a philosophy of life, and which guides its followers from the most insignificant to the most important thoughts and acts. There, secular life is the faithful reflection of religious ideology, unfolding in the shadow of its ancestral and collective narratives. There, present and future celebrate a mystical past, which they replicate through a circular effort and in their own circumstances.There are societies in which social life interferes little, if at all, with the religious one; where religion is merely tolerated, instead of being assimilated or consuming. There, religion is not an ideological guide, an all-leading factor and force, but only a reminiscent paradigm; there, present and future shape themselves as stages of an evolutive spiral.A society to which religion imposes itself as a force that tends to perpetually conserve the status quo, opposing paradigm shifts in order to keep society on the uniform path of the imposed ideal; and a society that believes that since the fundamental reality is matter acting according to its internal laws, ideology appears, exists and becomes through and in the image of the material being subject to evolution, beyond its developments and avatars.

Prezentarea de față își propune să observe eforturile făcute în lingvistică spre a afla dacă baza de articulație este un concept viabil, util și dacă—mai presus de orice—reflectă realitatea. Întrucît, după știința noastră, cea mai bună dezvoltare a conceptului se petrece în spațiul științific românesc, prin A. Philippide și G. Ivănescu, vom încerca să urmărim direcția deschisă la mijlocul secolului al XIX-lea, sub influența perspectivei evoluționiste, și urmată de către cei doi mari teoreticieni ai conceptului.În partea a doua a studiului nostru vom încerca o sinteză a chestiunii, din perspectivă actuală, mai cu seamă întrucît, după cei doi învățați români, lingvistica românească nu s-a mai ocupat de acest concept, deși premisele existente sînt solide, valoroase, adică de mare sprijin.

The aim of the present discussion is to observe the various endeavours undertaken in linguistics to discern whether the basis of articulation is a viable and useful concept and—above all—whether or not it reflects reality. Since as far as we know the most fruitful development of this very notion is accomplished within Romanian scientific milieu, by the contributions of A. Philippide and G. Ivănescu, we shall make an attempt to pursue the path which was unfold in the mid 19th century under the influence of the evolutionist perspective and which was followed by the two great theorists of the concept.In the second part of our study we shall present a brief present-day account of the issue, especially since, subsequent to the two Romanian scholars, Romanian linguistics did not give much attention to this concept, though its ex- istent premises are firm and valuable, i.e. of great aid.

The systemic character of entities implies their being formed of discrete elements whose conjunction generates hierarchical structures, functions, forces, and roles. While the observation and study of entities entails their segregation with respect to certain sets of criteria, their understanding follows from their thorough comprehension, in plenary connection with the environment of which they are component, product, and factor.Having the profound role of bringing the human being in the state of knowing and understanding the Universe, science (including the methodology that invents and governs paths, and the apparatus that makes the entire endeavour operational) follows this model of specialized division. Starting from the initial common state, science develops its observations by identifying and describing the reality and its specialized components, in accordance with how they are structured and function, constantly tailoring its means of investigations to the genetic, structural, and functional peculiarities of those aspects.The completion and evolution of science are consequent to the assimilation of this approach beyond the interdisciplinary level, and arise from the conjunction of scientific knowledge, methods, and instruments, aimed at reflecting reality in its entirety and integrality. This outcome requires a recurrent reconsideration and revision of the organism of science.

Caracterul sistemic al entităților presupune că acestea sînt formate din elemente discrete, a căror conjuncție generează structuri, funcții, forțe și roluri ierarhizate. Observarea și cercetarea entităților presupune la un moment dat segregarea lor în relație cu anumite seturi de criterii, înțelegerea entităților urmînd cuprinderii acestora în integralitate și în deplina lor conexiune cu mediul a cărui componentă, produs și factor sînt.Avînd rostul profund de a aduce ființa umană în starea de cunoaștere și înțelegere a Universului, știința (inclusiv metodologia care inventează și reglementează căi și instrumentarul care face operațional întregul demers) urmează acest model al diviziunii specializate. Plecînd de la starea inițială de nediferențiere, știința își dezvoltă observațiile pînă la identificarea și descrierea realității și a componentelor ei specializate, în conformitate cu modalitățile de orînduire și de funcționare a lor, acomodîndu-și mijloacele de investigare la particularitățile genetice, structurale și funcționale ale respectivelor aspecte.Împlinirea și evoluția științei sînt consecvente înglobării acestui nivel, depășirii celui interdisciplinar, și decurg din conjugarea cunoștințelor, metodelor și instrumentelor ei, spre a reflecta realitatea în deplinătatea și integritatea acesteia. Acest rezultat necesită periodica regîndire și reactualizare a organismului științei.

Entitățile naturale primare—plantele și animalele—sau derivate—societatea, limba și cultura—apar prin anevoios travaliu diacronic, au a răspunde unor nevoi dezvoltate diacronic, există și funcționează diacronic. Cu toate acestea, prin instrumentele sale, omul poate doar percepe și surprinde fragmentul, fixîndu-l pentru o clipă prelungită, motiv obiectiv pentru care el segmentează realitatea spațio-temporală în conformitate cu propriile proporții și capacități. Aceasta însă nu se poate supune segregării nefirești a unuia dintre produsele și elementele ei, pe deplin neputînd fi înțeleasă decît așa cum există ea, ca întreg. După completarea parcursului sincronic, cea care poate oferi cuprinderea și înțelegerea întregului care devine este calea metodei diacronice.

Natural entities—plants and animals, on the one hand, society, language, and culture, on the other—emerge through an assiduous diachronic effort, respond to diachronically developed needs, exist and function diachronically. However, through the instruments at his disposal, man can only perceive and grasp the “fragment”, seizing it for a prolonged instant, which explains his objective tendency to segment the spatiotemporal reality according to his own proportions and abilities. Reality itself, however, cannot be subjected to the unnatural segregation of one of its own products and elements, and cannot be fully comprehended in any other way than how it exists: as a whole. At the end of the synchronic road, what offers comprehension and understanding of the ontologically-becoming whole is the path of the diachronic method.